România votează Europa. Acasă, o amână. Despre abordarea energetică a unei țări care semnează piața liberă și practică regimul administrat

România nu este „împotriva” direcției UE în energie. Dimpotrivă, în Consiliu, în Parlamentul European, în documentele strategice – de la PNESC la poziții oficiale – susține exact liniile mari ale tranziției europene. Piață funcțională. Decarbonizare accelerată. Rețele moderne. Protecție socială țintită. Implementare credibile.
Pe hârtie, România este aliniată. În practică, însă, ajunge frecvent „pe dos”.
Această ruptură dintre vot și faptă nu e doar o problemă de imagine. Este o problemă de costuri economice, investiții ratate și credibilitate strategică.

a) – „Direcți UE” acceptate de România (pe hârtie)
În ultimii ani, direcția UE în energie sa cristalizată în câteva axe, pe care România le-a susținut și votat:
– Piață funcțională: prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune.
– Decarbonizare accelerată: mai mult eolian/solar, eficiență, electrificare, flexibilitate (stocare, demand response).
– Modernizarea rețelelor și integrarea resurselor: investiții mari în transport/distribuție, digitalizare, conexiuni, reducerea congestiilor.
– Protecție socială țintită (nu distorsionare permanentă): ajutor pentru vulnerabilitate, nu blocarea semnalelor de preț la toată lumea.
– Planificare și implementare: PNIESC (NECP) credibil, licitații, scheme stabile (ex. CfD), termene respectate.

România are și ținte asumate în PNIESC actualizat (de ex. creșterea ponderii regenerabilelor până în 2030, cu detalii sectoriale).

b) – Unde ajunge România „pe dos” față de UE (în practică)

România, țara care votează „piață” la Bruxelles și practică „administrație” acasă

România declară că susține piața internă a energiei – prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune. Și totuși, la fiecare șoc, răspunsul reflexului este controlul administrativ: plafonări, obligații de vânzare la preț fix, contribuții excepționale, restricții.

Comisia Europeană a deschis proceduri de infringement pentru măsuri care limitează libertatea formării prețului și afectează comerțul. În 2025, România a primit un aviz motivat pentru obligații impuse producătorilor de gaze de a vinde la preț fix pe piața angro.

Paradoxul este limpede: România votează „piață internă”, dar acasă menține un regim de criză prelungită. Politic, plafonarea rezolvă factura de azi. Economic, subminează investițiile de mâine.

Iar energia este exact domeniul în care lipsa investițiilor se plătește scump și mai târziu.

Spune „tranziție”, dar negociază prelungiri pentru cărbune

România a agreat calendarul de reducere a cărbunelui și ținte ambițioase pentru regenerabile până în 2030. Însă când proiectele de înlocuire întârzie – fie că vorbim de capacități noi, stocare sau rețele – soluția nu este accelerarea implementării, negocierea termenelor.

În 2025 au existat discuții prelungirea funcționării unor centrale pe cărbune dincolo de termenele agreate în planurile legate de finanțarea europeană.

Din nou, paradoxul: România semnează calendarul, dar când implementarea scârțâie, mută data-limită.

Problema nu este realismul – orice tranziție trebuie gestionată responsabil. Problema este lipsa unei livrări coerente care să evite dependența de amânare.

Spune „regenerabile”, dar pune frâne prin instabilitate

România nu este anti-regenerabile. Din contră, potențialul este mare, iar investitorii există. Dar instabilitatea normativă, schimbările frecvente prin OUG, taxe ad-hoc și blocajele în avizare creează un mediu de risc.

La aceasta se adaugă rețelele care nu țin pasul cu racordările și tarifele care nu oferă semnale clare pentru flexibilitate.

În timp ce la nivel UE, în 2025, vântul și solarul au depășit combustibilii fosili în producția de electricitate, România avansează „în valuri” – perioade de boom urmate de frâne administrative.

Investitorii nu se tem de piață. Se tem de impredictibilitate.

Protecție socială sau anestezie de piață?

UE promovează protecția țintită a consumatorilor vulnerabili, nu distorsionarea permanentă a pieței. România a extins însă schema de plafonare pe perioade lungi, din 2021 încoace, cu efecte secundare: blocaj de lichiditate, întârzieri la compensări, litigii și semnale de preț „anesteziate”.
Când prețul real nu mai ajunge la consumator, investiții în eficiență și flexibilitate scad.

Când piața e distorsionată prea mult timp, capitalul cere randamente mai mari – sau pleacă.

De ce se întâmplă aceasta?

Nu e vorba doar de „rea-voință”. Sunt cauze structurale:

– Politizarea facturii – energia e subiect electoral; măsura imediată bate reforma durabilă.

– Stat slab în implementare – planurile sunt bune, execuția întârzie.

– Reglementare de criză devenită normalitate – ordonanța înlocuiește strategia.

– Fragmentare instituțională – coordonare slabă între ministere, ANRE, companii de stat și operatori.
– Presiuni sociale locale – fără o tranziție justă credibilă, amânarea devine soluție politică.

România nu e singura țară care a intervenit în piață în anii de criză. Diferența este durata și lipsa unei ieșiri clare din regimul excepțional.

Cât ne costă „răsturnarea pe dos” față de direcția UE în energie?

Costurile sunt reale și cumulative:

– Incertitudine investițională – întârzieri în rețele și flexibilitate.

– Risc de sancțiuni și litigii – reputație afectată.

– Prețuri mai mari pe termen mediu – lipsa capacităților noi și congestiile cresc costurile.

– Pierdere de oportunitate – într-un moment în care UE accelerează structural tranziția, România riscă să rămână cu infrastructura în urmă.

Plafonarea poate ține jos factura azi. Dar dacă blochează investițiile, factura de mâine va fi mai mare.

Ce ar însemna alinierea reală?

Dacă România vrea să fie pe direcția UE nu doar la vot, ci și în practică, trei schimbări sunt decisive:

1 – De la OUG la stabilitate Legislativă. Intervențiile să fie temporare, predictibile și țintite strict către vulnerabili. Nu distorsiuni largi și permanente.

2 – Rețelele și flexibilitatea – prioritate națională. Investiții accelerate în distribuție, digitalizare, stocare și tarife care stimulează reducerea costurilor. Fără rețea modernă, regenerabile rămân pe hârtie.

3 – Livrare pe calendar. Licitații CfD, proceduri rapide de autorizare, capacități de echilibrare și stocare implementate la timp. Amânarea nu poate fi strategie energetică.

România nu suferă de lipsă de strategie. Suferă de lipsă de consecvență. Între votul european și decizia națională există o fisură. Iar în energie, fisurile se transformă rapid în costuri. Adevărata aliniere la UE nu înseamnă să fii de acord la Bruxelles și precaut la București. Înseamnă să accepti că piața, tranziția și disciplina implementării sunt parte din același pachet. Altfel, vom continua să votăm Europa – și să o amânăm acasă.

Dumitru Chisalita
Presedinte AEI